Biografie
Manuc Bey, un om despre care s-au spus atât de multe, adevăruri și legende, încât figura sa nu se va putea reduce niciodată la proporțiile juste ale adevărului istoric. Bogat și mai târziu foarte bogat, puternic prin relațiile politice pe care și le-a făcut, el urcă scara măririlor cu mare ușurință, încărcat de titluri și recunoștințe.
Manuc Bey (numele său armenesc fiind cel de Emanuel Mârzaian) s-a născut în anul 1769 în orașul Rusciuc (pe atunci în Imperiul Otoman astăzi orașul Ruse din Bulgaria). Era fiul lui Mardiros Mârzaian și al Mamilei, fiica unui bogătaș, Hamum Oglu. Mardiros era negustor de grâne, originar din satul Karpi din Armenia, regiunea Araratului. Acesta a fost jefuit de averea sa de către persani și a colindat apoi Armenia turcă și rusă, așezându-se, pe la jumătatea secolului al XVII-lea la Burgas și în cele din urmă în cetatea Rusciuc. Pe atunci Rusciucul era un important centru comercial, astfel afacerile i-au mers bine, a câștigat mulți bani și a devenit om bogat.
Manuc a crescut în casa părintească până la vârsta de 12 ani, învățând la școala din Rusciuc. Este trimis apoi la Iași în Moldova, pentru a învăța meserie de la un negustor armean. În anul 1795, este rechemat la Rusciuc. Era acum la vremea însurătoarei. S-a căsătorit pentru prima oară în 1786, cu fiica unui armean bogat, Avet, tot din Rusciuc. Prima lui soție a murit după câțiva ani, în 1794. Mai târziu se recăsătorește cu Mariam, fiica lui Hagi Haritium. După încă câțiva ani, tatăl său moare și Manuc preia conducerea tuturor afacerilor, deși încă foarte tânăr. El a făcut multe drumuri la Constantinopol, reușind să acumuleze o avere considerabilă.
Guvernator, pe atunci, al Rusciucului era Ismail Tersinicli-Oglu, un fost sacagiu care nu urmărea decât propria îmbogățire. Regiunea administrată de acesta se caracteriza printr-o agricultură aflată într-o stare de decădere, cu o țărănime ruinată, cu negustori și meseriași sărăciți de birurile plătite autorităților. Manuc s-a prezentat personal guvernatorului și i-a oferit o sumă mare de bani, angajându-se să-i fie vistiernic lui Tersenicli-Oglu, în cazul în care i s-ar garanta libertatea schimbului de produse.
Orașul Rusciuc devine astfel cel mai important centru comercial de la sud de Dunăre în drumul de la Constantinopol în Țara Românească și Transilvania, atât guvernatorul, cât și Manuc având mult de câștigat. În afară de grosul afacerilor de la Rusciuc, Manuc încheie o serie de tranzacții și în Țara Românească.
Implicat în mijlocirea relațiilor economice dintre Rusciuc și București, Manuc primește în anul 1802 rangul boieresc de serdar, iar în anul următor pe cel de paharnic din partea domnitorului Constantin Ipsilanti al Țării Românești. Din 1803, Constantin Vodă îi încredințează lui Manuc Mârzaian administrarea ocnelor saline.
Din acești primi ani ai secolului, Manuc a strâns multe bogății, fiind considerat unul din cei mai mari negustori și zarafi din Peninsula Balcanică. Iar o dată cu relațiile pe care și le-a stabilit la Curtea domnească de la București și cu Constantin Vodă, personal, Manuc și-a întins pânza afacerilor peste toată Țara Românească.
Încă în primăvara anului 1806, dându-și seama de apropierea unui război ruso-turc și temându-se că acesta i-ar dăuna mult afacerilor, Manuc s-a adresat lui Bolkunov, consulul Rusiei la Iași, prin domnitorul Țării Românești, Constantin Ipsilanti, pentru a obține cetățenia rusească. Consulul a transmis cererea la Sankt Petersburg, prințului Czartoryjski, ministrul afacerilor străine al Rusiei, însoțită de o recomandare din partea lui Ipsilanti care l-a descris ca: „prieten, confident și păstrător al bogățiilor lui Teresenicli-Oglu, persoană foarte importantă pentru interesele noastre, pentru principat și, îmi permit să spun, pentru interesele maiestății sale imperiale”.
Prințul Czartoryjski a consimțit să-l înscrie pe Manuc în registrele cetățenilor ruși, ca „armean din Astrahan”, cu numele de familie de Martirosian (după prenumele tatălui său) și cu locul nașterii de Erevan. În mai 1806, consulul Bolkunov i-a eliberat pașaportul valabil și pentru Turcia.
În august 1806, pașa Tersenicli-Oglu a fost asasinat de către trupele luo Pasvant-Oglu, se pare că din ordinul guvernului otoman, și trecând în Țara Românească, amenințau cu aceeași soartă pe domnitorul Constantin Ipsilanti. Ca succesor al lui Tersenicli-Oglu, a fost numit pașa Mustafa Baraktar (sau Alemdar), care a stabilit prin intermediul lui Manuc relații prietenești cu Imperiul Rus. După cum raporta consulul Bolkunov în august 1806 către ministrul afacerilor străine din Petersburg: „Cunoscutul Manuc, favoritul lui Tersenicli-Oglu, întorcându-se la București, zilele acestea a comunicat confidențial consulului Kiriko, că Mustafa-Baraktar din Rușciuc este tot atât de devotat Rusiei și păstrează față de ea aceeași considerație, ca și predecesorul său, de al cărui exemplu el este călăuzit în toate treburile sale”.
Manuc în timpul războiului ruso-turc (1806-1812)
În anul 1806, după începerea Războiului Ruso-Turc, Manuc ajunge în capitala Țării Românești după o scurtă perioadă de refugiu în Transilvania), și este silit să se stabilească aici pe termen lung.
Manuc s-a ocupat de intervenția cu trupe a pașei din Rusciuc pentru a salva Bucureștiul de trupele lui Pasvant-Oglu și de aprovizionarea cu alimente a oștirilor rusești. El a plătit o datorie de 60.000 lei, pe care țara o avea față de Mustafa-Pașa. El a împrumutat vistieria Țării Românești cu 160.000 taleri, refuzând dobânda de 6.000 de taleri.
Pentru aprovizionarea armatei de sub comanda lui Mustafa Bairactar Pașa și pentru participarea la acțiuni militare, sultanul Mustafa al IV-lea al Imperiului Otoman (1807-1808) i-a conferit lui Manuc la 24 octombrie 1807 rangul de mare dragoman al Sublimei Porți subliniind că, pentru prima oară, această funcție s-a încredințat unui nefanariot.
„Înalta poruncă a sultanului Mustafa al IV-lea.
Celui ce slujește drept pildă cadiilor și judecătorilor, izvorul judecății și elocvenței, domnul nostru cadi de Rușciuc (prelungească-se judecata lui!); celui ce slujește drept pildă celor mai străluciți și vestiți boieri, comandantul ienicerilor din Rușciuc (înmulțească-se slava lui!); celui ce slujește drept pildă celor egali cu dânsul, haznadarul de Rușciuc (înmulțească-se destoinicia lui!), cu primirea acestei înalte, auguste porunci să fie cunoscut: boierii moldoveni și munteni, îndatorați în slujbă să fie activi în treburi, stăruitori și demni de încredere, îndeplinind cu toată cinstea și adevărul funcțiile încredințate lor, după mie înnăscută și mie împărătească dragoste de obicei sunt răsplătiți și sunt înălțați față de cei egali în ranguri, ca din revărsarea fecundelor dărnicii să se facă cei mai slăviți și renumiți.
De aceea, în prezent din numărul boierilor munteni, înălțat mai înainte pentru slujba adevărată prin sârguință și dreptate la demnitatea de cămăraș, care slujește drept pildă boierilor de religie creștină, boierul Manuc (fie toate treburile lui în fericire!), pentru sârguința și dreptatea arătate în postul de intendent, încredințat lui pe lângă actualul comandant suprem al frontului dunărean, sfetnicul în organizarea păcii, al celui mai vestit ilustru pașă de Silistra, Mustafa (Prelungească-i marele Dumnezeu slava sa!), căruia el a adus armată aprovizionare și vite, pentru participarea lui la treburile militare și altele, în care, după datoria stăruinței și supunerii, îndeplinind cele mai trebuincioase misiuni al slujbei, pentru prezentarea de către el a condițiilor drepte, corespunzătoare în totul cu deplină cinste, sinceritate și, în sfârșit, pentru grija și strădania lui, prin cuvinte inexprimabile distingându-se înaintea celor egali și de aceeași vârstă, prin servicii demne, însemnate și înfăptuiri lăudabile, strălucite, de asemenea, astăzi, anul 1222, lunii Șaban, ziua 21, în exprimarea dărniciilor împărătești, după înaltă poruncă, îl ridicăm la demnitatea de dragoman pe lângă înaltul divan.”
Copie legalizată a firmanului de conferire a titlului de dragoman din arhiva lui Tigran Pruncul
El și-a păstrat atribuțiile de împuternicit în ce privește tratativele de pace cu Rusia, în problema Principatelor Dunărene, din perioada dintre întrevederile ruso-franceze de la Tilsit și Erfurt, la acest din urmă congres hotărându-se cedarea Principatelor Rusiei. Însă marele vizir Mustafa-Pașa a intrat în conflict cu o parte a armatei, izbucnind la 15 decembrie 1808 o răscoală, în urma căreia acesta a fost asasinat.
Fiind prevenit de răscoală, Manuc Bey părăsește Constantinopolul îmbarcat pe un vas închiriat, navigând spre coasta Mării Marmara, la Vize. Ajuns la țărm, el își continuă drumul călare, escortat de un detașament de 150 călăreți, trimiși în întâmpinarea lui de Ahmet-Efendi. El se stabilește apoi la București, unde, prevăzător, își învestise mai demult o parte din bogății în moșii din Muntenia.
În anul 1809, a fost mediator între Armata Imperială Rusă condusă de generalul-conte Mihail Andreevici Miloradovici și garnizoana otomană rebelă din Giurgiu. Agent al politicii imperiale ruse, Manuc a luat parte la negocierile din anul 1812 pentru elaborarea Tratatului de la București, dintre Imperiul Rus și cel Otoman, care s-au desfășurat la hanul său din București.
Țarul Alexandru I i-a conferit titlul de "cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir".
După terminarea războiului ruso-turc, el părăsește Bucureștiul și își lasă numeroasele sale afaceri pe mâinile unor oameni de încredere. Se mută pentru o scurtă perioadă la Sibiu, apoi, în anul 1815, Manuc se mută cu familia sa la Chișinău.
Moartea lui Manyc Bey
Bey înconjurat de familie și colaboratorii lui intimi, ducea o viață tihnită la conacul său de la Hâncești. La 20 iunie 1817, Manuc a primit în vizită pe generalii ruși Benningsen și Bahmetev pe care a ținut să-i găzduiască astfel încât să-și respecte faima deja creată. După o masă îmbelșugată oferită oaspeților, Manuc Bey a vrut să-i impresioneze pe generalii ruși cu armăsarii săi arabi. Unul din cai a fost aduși în fața cerdacului unde se serveau cafele, însă rândașii nu-l puteau stăpâni și prezenta așa cum se cuvenea. Mânios pe lipsa de îndemânare a oamenilor săi, Manuc Bey s-a ridicat de la masă și a încălecat pe cal, dând câteva probe de măiestrie ecvestră în fața generalilor ruși. Însă în scurt timp a căzut de pe cal având probleme de respirație. Întins pe cerdac, Manuc Bey dădea semne că își revine. Medicul lui personal nu era la conac, și nici medicul generalului Benningsen. După câteva minute de luciditate Manuc Bey a început din nou să aibă probleme de respirație. La câteva ore de la declanșarea crizei, în seara zilei de 20 iunie 1817, Manuc Bey a murit în conacul său din Hîncești. A fost înmormântat lângă biserica armeană din Chișinău iar mormîntului lui s-a păstrat până în prezent.
Urmașii lui Manuc Bey
Manuc și Mariam au avut șase copii: doi băieți, Ioan Murat și Grigore Feirat, și patru fete: Ecaterina căsătorită cu Hristofor Lazarev, Pembe măritată cu Iacob Melicturabean, consilier de curte, și alte două fete, Mariam și Tebera care au murit de timpuriu. Soțul Ecaterinei, Hristofor Lazarev (1799- 1871) ajunge șambelan la curtea țarului și se trăgea dintr-o străveche familie de prinți armeni, iar fiica lor Maria s-a căsătorit cu locotenent general conte Maurice Nieroth și au avut două fete: una Elisabeta, domnișoară de onoare la curtea imperială și alta, Ecaterina căsătorită cu baronul Fabian Gustav Schilling. Primul fecior al lui Manuc, Ioan-Murat, s-a născut la 4 martie 1810 și a murit la 23 aprilie 1893. A fost căsătorit cu Elena Deleanov și-a avut trei fete și un băiat: Maria-Mariam (1842-1935) n-a fost căsătorită și a trăit mai mult la Paris; Ecaterina-Cadar căsătorită cu marchizul Pietro Schedoni; Elena-Hegine-Olga căsătorită cu Bonifacius Maximilian conte de Hatzfeld von Trachenberg și Grigore, necăsătorit, care a trăit la Paris.
După moartea sa, activitatea a fost continuată de fiul mai mare Oganes (Ion Murat). Pe timpul lui Oganes, localitatea Hâncești a devenit vestită prin construcțiile sale istorice printre care și ansamblul de reședințe - Palatul princiar, Castelul de Vânătoare și Biserica Armeană. În 1872, apare prima școală primară pentru băieți și se deschide primul spital din Hâncești și tot atunci a fost instalată prima linie telefonică Chișinău-Hâncești, au fost construite fabrici de cărămidă și vin, tăbăcării și o bibliotecă.
Urmașii lui Manuc Bey Mîrzaian au avut legături dinastice cu cunoscute familii nobile nu numai din Rusia, ci și din Europa. La fel, urmașii Mîrzaian și-au stabilit un renume în mediul academic din Europa.
Legende despre Manuc Bey
Fiind un personaj vestit și bogat, iar pentru unii – excentric, evident că personalitatea lui Manuc Bey a adunat mai multe legende în jurul său. Stanislau Bellanger, un călător francez care a fost prin țările române în perioada regulamentară, îl înfățișa pe Manuc într-o lumină plină de fantezii pe care autorul, le auzise la București sau la Iași. Una dintre acestea se referea la generozitatea lui Manuc Bey. Se spunea, că fiind la Paris (deși, în realitate, el nu a călătorit niciodată în capitala Franței) unde ar fi stat cinci ani, Manuc ar fi devenit acolo unul dintre cei mai eleganți și cheltuitori străini. Se mai spune că înainte de a pleca de la Paris, fiind invitat în casa unui conte, Manuc câștigă la cărți enorma sumă de 100.00 de franci, sumă care a dispus, în văzul tuturor, să fie trimisă în părți egale, la toate primăriile Parisului pentru a fi donate săracilor.
Ca și despre viața lui, și despre moartea lui Manuc există mai multe legende. Una spune că a murit în Rusia, otrăvit de una dintre slugile credincioase. Alta spune că zilele lui Manuc au fost curmate într-un accident de călărie.
În istoria Imperiului Otoman a existat un grup de fruntași progresiști, care făcea parte din societatea politică secretă numită "Prietenii din Rusciuc". Organizația a încercat în anii 1807-1808 "să îndrepte Turcia pe drumul civilizației". În fruntea acestui grup se afla Mustafa-Pasa-Bai-raktar, distins bărbat de stat turc, dar la activitatea societății participa și un nemahomedan, se zice că acesta era bancherul armean Manuc Bey Mârzaian.
Arborele genealogic
