Datare: Sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX
Descriere: Buhaiul este un instrument muzical popular compus dintr-un vas de lemn, mare, provenit de la o cofă, o putină sau o putinică, încinsă cu cercuri metalice, cu gura deschisă și cu fundul acoperit cu piele de capră sau de oaie, care formează o cutie de rezonanță. Pielea este bine întinsă și fixată cu o frânghie. Prin mijlocul acestei piei trece o panglică cafenie (tradițional, în loc de panglică era un smoc de păr de coadă de cal), fixată prin interior, de care se trage cu degetele umezite cu borș, apă cu sacâz sau numai apă. Când părul de cal/panglică alunecă printre degete, produce un sunet grav, ciudat și nemuzical, care amintește de mugetul sau răgetul taurului înfuriat.
Material: lemn, metal, piei de animal
Altă informație: Originea buhaiului se pierde în negura timpului. Simbol al fertilității, buhaiul era cândva răspândit în întreaga Europă. La cehi este cunoscut sub numele de bukal sau bukaci, la unguri se numește burgato, la germani se numește Rummeltop sau Brummtorf, de la zgomotul pe care îl face. Obiceiul a dispărut în Europa Apuseanănă, nu și în spațiul românesc. Buhaiul este un accesoriu nelipsit din recuzita colindătorilor și urătorilor. Aceștia merg din casă în casă la urat, susținînd un spectacol – ritual menit să aducă prosperitate în noul an. La sfârșitul fiecărui pasaj din colind/ urătură, se rostește refrenul ,,mânați, măi!” sau ,,mânați, flăcăi!” sau ,,ia pocniți din bice, măi și sunați din zurgălăi! „ Acesta este momentul în care buhaiul și toată recuzita gălăgioasă este folosită: se trage deci buhaiul, se sună clopoțeii și tălăngile, se învârt moriștile din lemn și se pocnesc bicele. Cel cu buhaiul se așază în apropierea urătorului și, trăgând necontenit cu mâinile de șuvița cea de păr, o face să răsune amarnic.
